La portile lumii

Lumea asta e prea lipicioasa. Mi se lipeste de trup, de ganduri, de emotii. Nu pot sa ma separ de ea. Este precum o extensie, o membrana a mea, pe care oricat as incerca sa o neg, sau sa o amputez, continua sa existe. Nu mai reusesc sa gasesc separarea intre mine si lume, ajung la un punct de topire, in care totul este precum o mare supa omogena, cu ingrediente bizare, ganduri si emotii. Totul pulseaza din mine si se intoarce in mine, si incerc asa mult sa imi dau seama ce sunt eu in toate acestea.

Cine sunt eu daca gandurile mele se invelesc in ploaia de afara? Cine raman eu cand burta mea se hraneste cu grauntele pasarilor, germineaza seminte primavara, naste flori, fructe si copii. Daca mainile mele unesc raurile cu marea si picioarele mele ajuta antilopele sa fuga si leii sa le ajunga. Gandurile mele construiesc culorile, dau forme pasarilor si avant aripilor, spun ursilor cand sa doarma si cand sa se trezeasca si oamenilor cand sa urasca si cand sa iubeasca. 
Cine ma pot considera cand pasii lumii calca peste trupul meu, si eu peste trupul altora, si ei peste trupul meu, si noi peste ei, si ei peste noi, si eu peste tine, si tu peste voi. 
Cand se aprinde lumina in mine se aprinde si in lume si ciresele cresc, merele se inrosesc,  omizile se ingroasa si mananca insistente, pestii inoata, cerul tace si ploua. Curcubeiele trag cu ochiul si se joaca de-a prinselea, oamenii fac dragoste, balenele calatoresc in adancuri, cerbii scruteaza aerul proaspat al padurii, copii alearga si totul se uneste cu totul. 

Cine mai sunt "eu" cand toate acestea se intampla?



sursa foto: http://society6.com/product/Untitled-1F_Print