Cred ca nu-mi ramane decat sa explorez. Oricum am facut tot ce
era de facut in viata asta. Mi-am facut griji, m-am vaitat..si probabil o voi mai face, dar
tragand linie, nimic nu este real intr-un sens, sau totul devine real in
functie de ce conteaza pentru mine, si la capatul oricarei explicatii nu ramane
decat ideea: exist.
Exist intr-un mod aici pe pamant, si nu-mi ramane decat sa
explorez. Trebuie sa am curaj, trebuie sa fac lucrurile la care visez, pentru
ca astea sunt singurele chestii care ma tin in viata. Seva mea de viata curge
si imi cere sa o traiesc. Iar eu traiesc prin ea.
Am reusit sa ajung in punctul in care sa simt aceasta seva de
viata. Nu e ceva ce poate fi definit. Ea curge continuu. Prin noi, cu noi, din
noi...habar n-am!
Nici macar nu stiu clar ce legatura are cu mine, dar o simt.
Nu poate fi definita, nu ii gasesc un mod de a o defini corect, cuvintele nu ma
ajuta. Dar exista. Si singura chestie pe care o pot face e decat sa o urmez.
Pot sa incerc sa nu o urmez, sau sa ma plang..sau sa imi pun
piedici, sau sa o neg, sa sa ma resping pe mine si pornirile mele, dar asta nu
ma face decat sa sufar inutil. Macar sa sufar atunci cand e nevoie si atat. Nu
e necesar sa o mai fac si inutil, adica..acum nu mai e necesar pentru mine.
E
asa o dulceata in seva asta, ca nici nu o pot exprima. Si nici nu ma pot gandi
prea mult la ea, caci cu cat te gandesti mai mult parca nu mai o simti. Asa ca
o voi simti, o voi lasa sa fie. Voi merge pe firul ei.
Poate voi muri candva, dar sper sa ma simt eu insami, si sa fiu multumita si
imbatata de aceasta dulceata pana atunci. Multumesc pentru tot, sunt om, exist,
nu stiu prea multe, dar mi-e bine. Simt ca incep sa fiu pe
drumul cel bun. Va fi bine.
