vineri, 29 martie 2013

In sfarsit :)


Nu e nevoie sa iubesti toti oamenii. Nici macar nu e nevoie sa fii de acord cu toate lucrurile si evenimentele si sa te fortezi sa traiesti intr-o stare de asa zisa acceptare si iubire fata de viata.

Dar daca tu razi  si dansezi singur in trupul tau, minunat de curgerea si bucuria pe care o descoperi in tine, ochii iti vor privi lumea ca printr-un val plin de magie si uimire. Si iubirea nu va insemna sa fii de acord cu lumea ci pur si simplu sa te lasi sa curgi in lume si sa inunzi viata cu esenta ta. E o anume inocenta, o dulceata copilaroasa in a trai asa, ce se observa instantaneu si lumineaza totul in jurul sau. 

Si oamenii vor zice ca esti bun, sau ca iubesti, iar tu vei zice.. dar nu fac decat sa fiu eu insumi, in sfarsit.

Dansul clipelor

O anumita melancolie si tristete e necesara vietii, pentru a o simti mai intens. 

Eu nu pot fi numai fericita si nici nu-mi doresc asta. Daca cineva mi-ar darui o potiune de fericire vesnica nu as accepta-o. Nu as putea sa ma dezic de melancolia clipelor, de subtila sensibilitate si tristete care parca intensifica emotiile. Imi sustrag energia la fel de bine dintr-o stare fericita cat si dintr-una care ma face sensibila. 

Dualitatea este cea mai dulce experienta :)

luni, 25 martie 2013

Despre ascultare


Imi dau seama cat de benefic este un bun ascultator. Oamenii, in general, nu discuta, ci vorbesc. O discutie rar este un proces de vorbire si ascultare, ci mai totdeauna devine un proces de vorbire si interpretare.

Sunt foarte putini oameni cei care stiu sa asculte cu adevarat.
Deseori oamenii au o nevoie asa mare de exprimare, incat conversatiile devin un ocean de idei si ganduri amestecate laolalta, din care foarte rar interlocutorii chiar inteleg ceea ce vrea sa exprime unul sau altul. Oamenii au precum o sete de exprimare. Este ca si cum ar fi stat intr-un desert mult prea multa vreme.

Deseori cautam conversatii si tindem sa ne auto-validam prin persoanele cu care discutam.
Daca discutia "rezoneaza" cu noi, adica daca se spune ceva cu care suntem deja de acord (constient sau inconstient) spunem ca a fost o discutie benefica. Si atribuim celuilalt un rol foarte mirific, unii chiar ajung sa se indragosteasca pe acest principiu.
Daca discutia nu este in rezonanta cu noi, ori ne plictisim, ori ne contrazicem.

Dar cand si unde intervine ascultarea adevarata?

Din punctul meu de vedere, o conversatie cu adevarat benefica trebuie sa ofere tuturor participantilor un spatiu de exprimare. Si o ureche cu adevarat atenta, nu trebuie sa asculte cuvintele, ci informatia pe care celalalt incearca sa o transmita. De multe ori cuvintele deruta. Oamenii vorbesc atat de mult timp intr-o maniera contextuala. Vor sa exprime ceva, si apoi discuta doar despre cuvinte, despre contextul folosit, si uita rostul conversatiei.

O ascultare adevarata ofera mai multa liniste si un interes real pentru partea pe care celalalt incearca sa o releve din el. O conversatie cu adevarat benefica nu este neaparat una in care se vorbeste intr-una ci una in care se asculta intr-una. Si una in care se incearca patrunderea si intelegerea universului celuilalt, chiar si atunci cand convingerile si cuvintele difera. Si poate chiar cand nu se spune nimic.
Am observat chiar ca sunt oameni care se tem de tacere. Ca si cum ceva din ei n-ar mai exista in momentele acelea si se simt aproape stanjeniti. Eu ador momentele cand poti sta alaturi de un prieten in tacere. Ador confortul acela al unei prietenii. Este, pentru mine, semnul unei apropieri de pret.

Asadar cinstesc ascultatorii, pe care i-as mai putea numii si vindecatori. De ce vindecatori?
Pentru ca sunt oameni care pot asculta in asa fel incat cu foarte putine cuvinte, sau niciunul, sa te ajute sa vezi singur solutia la o problema. Cei care te lasa sa te exprimi si care devin aproape ca o panza alba pe care poti sa expui tot ce vrei.
Sunt oameni care nu iau, ci dau. Dau timp. Dau spatiu. Dau linisite si interes, si creeaza un spatiu in care celalalt sa se poata manifesta. Si lucrul asta vindeca. Se cunoaste clar cat de vindecatoare este posibilitatea exprimarii de sine.

Cei cu adevarat intelepti nici macar nu iti vor oferi multe cuvinte. Ci vor asculta, si cand vor simti nevoia vor mai pune cate o intrebare, tot ca sa te ajute sa iti elucidezi tu mai bine situatia. Adevarul e ca nimeni vreodata nu ne poate ajuta cu sfaturi, doar noi putem stii ce e benefic pentru noi in experienta noastra. De aceea, mirificii ascultatori ( precum Momo / Michael Ende) care stiu cand sa asculte si cand sa cuvanteze, sunt aproape doctori pentru suflet. Si desi putini, este o adevarata binecuvantare sa ii ai in preajma.

Va doresc ca in urmatoarea conversatie, de orice natura, sa incercati sa ascultati cu adevarat. Sa vedeti ce simtiti cand celalalt vorbeste. Deseori veti intelege lucruri despre voi, si poate, in unele cazuri, veti descoperi niste persoane frumoase acolo unde nu va asteptati.


sursa foto: http://alyshagreig.files.wordpress.com/2011/12/listen.jpg


sâmbătă, 23 martie 2013

La portile lumii


Lumea asta e prea lipicioasa. Mi se lipeste de trup, de ganduri, de emotii. Nu pot sa ma separ de ea. Este precum o extensie, o membrana a mea, pe care oricat as incerca sa o neg, sau sa o amputez, continua sa existe. Nu mai reusesc sa gasesc separarea intre mine si lume, ajung la un punct de topire, in care totul este precum o mare supa omogena, cu ingrediente bizare, ganduri si emotii. Totul pulseaza din mine si se intoarce in mine, si incerc asa mult sa imi dau seama ce sunt eu in toate acestea.


Cine sunt eu daca gandurile mele se invelesc in ploaia de afara? Cine raman eu cand burta mea se hraneste cu grauntele pasarilor, germineaza seminte primavara, naste flori, fructe si copii. Daca mainile mele unesc raurile cu marea si picioarele mele ajuta antilopele sa fuga si leii sa le ajunga. Gandurile mele construiesc culorile, dau forme pasarilor si avant aripilor, spun ursilor cand sa doarma si cand sa se trezeasca si oamenilor cand sa urasca si cand sa iubeasca. 
Cine ma pot considera cand pasii lumii calca peste trupul meu, si eu peste trupul altora, si ei peste trupul meu, si noi peste ei, si ei peste noi, si eu peste tine, si tu peste voi. 
Cand se aprinde lumina in mine se aprinde si in lume si ciresele cresc, merele se inrosesc,  omizile se ingroasa si mananca insistente, pestii inoata, cerul tace si ploua. Curcubeiele trag cu ochiul si se joaca de-a prinselea, oamenii fac dragoste, balenele calatoresc in adancuri, cerbii scruteaza aerul proaspat al padurii, copii alearga si totul se uneste cu totul. 


Cine mai sunt "eu" cand toate acestea se intampla?



sursa foto: http://society6.com/product/Untitled-1F_Print

marți, 5 martie 2013

Fantoma amnezica

O fantoma amnezica, cu straie de univers, n-are un loc al ei anume.
In schimb se plimba peste tot.
Si pasii ei scot sunete pe strada, doar ca sa se simta insotita.


Printre fulgii de zapada, iarna, se face cel mai usor cunoscuta. Atunci poate iesi la plimbare linistita..pentru ca nimeni nu se uita in sus. Si atunci ea se ascunde in fiecare fulg si atinge fiecare chip. Si caldura lor o imbie si mangaie chipurile cu curiozitate si desfat.
Sa poti mangaia asa chipurile lumii nu-i putin lucru. Si mai ales pentru o fantoma amnezica, care nu mai poate tine minte cine era inainte.
Si poate distinge, acum, fantomele de oameni si oamenii de fantome.